În calitate de lider în asistența socială pentru adulți, am lucrat în cadrul serviciilor de demență și acum susțin persoanele cu dizabilități de învățare. În ambele roluri, am fost martor la modul în care sistemele izolate eșuează în rândul oamenilor în momente-cheie ale tranziției în viață – fie de la serviciile pentru copii la cele pentru adulți, fie de la independență la dependența de îngrijire la o vârstă mai înaintată. Aceste defecțiuni nu sunt tehnice, ci structurale. Ceea ce lipsește este infrastructura care recunoaște vulnerabilitatea ca responsabilitate societală, nu ca nenorocire individuală. Trebuie să construim sisteme integrate în care locuințele sprijinite, serviciile de sănătate mintală, îngrijirea flexibilă și conexiunea comunitară să nu fie oferte fragmentate, ci drepturi coordonate. Fără aceasta, echitatea între generații este o retorică fără rădăcină. De la planificarea forței de muncă până la proiectarea serviciilor, trebuie să gândim pe tot parcursul vieții. Aceasta înseamnă sprijinirea celor care oferă îngrijire cu roluri și formare durabile și asigurarea faptului că sistemele răspund nevoilor în continuă evoluție de-a lungul timpului. O societate echitabilă nu răspunde doar la criză, ci o și anticipează. Această viziune reflectă ideile pe care le-am întâlnit în activitatea de elaborare a politicilor privind îmbătrânirea și sănătatea mintală. Sper că semnalează valoarea participării – nu numai ca drept, ci și ca fundament al unor sisteme reziliente și demne. Această contribuție reflectă angajamentul meu față de acest obiectiv.