Pentru a defini corectitudinea intergenerațională, ne ajută să adoptăm o viziune demografică, în care noi toți, pe măsură ce ne parcurgem viața, schimbăm rolurile pe care le jucăm în familiile noastre, în comunități și în societate. Văzuți prin această lentilă, copiii, adolescenții, persoanele de vârstă activă și pensionarii nu sunt niște grupuri antagoniste cu interese politice contradictorii, ci sunt cu toții încarnări diferite ale noastre, doar în diferite etape ale istoriei noastre diverse de viață. Având în vedere această diversitate, creșterea rezilienței societăților noastre în fața provocărilor viitoare este o responsabilitate colectivă. Indivizii diferă în ceea ce privește structura lor genetică, sănătatea, capacitatea, mediul socio-economic, educația și alte caracteristici dincolo de controlul lor. Într-o societate echitabilă între generații, reziliența nu poate fi solicitată doar de la persoane fizice, care pot sau nu să aibă capacitatea de a face față provocărilor cauzate de starea lor de sănătate, de situația lor economică sau de disponibilitatea altor resurse, cum ar fi cunoștințele. În schimb, pentru ca societățile să înflorească, reziliența ar trebui să fie o caracteristică la nivel de sistem a modului în care societățile noastre sunt organizate și a modului în care ne conectăm între noi de-a lungul generațiilor. Știința sistemelor sugerează că structurile bazate pe rețea sunt mai rezistente decât ierarhiile rigide de sus în jos sau seturile libere de elemente individuale. Aceasta înseamnă că topologia vieții noastre trebuie regândită, pentru a găsi echilibrul corect între indivizi și grupuri și pentru a ne asigura că rețelele de sprijin sunt acolo unde este necesar.