Cele mai multe, dacă nu toate, generațiile care s-au pensionat în ultimii 50 de ani sau cam asa ceva în statele de asistență socială au făcut acest lucru cu un profit: au plătit mai puține contribuții sociale decât au primit în pensii/prestații de pensie. Generațiile anterioare au compensat acest lucru printr-o plată indirectă: au avut o rată a fertilității mai mare decât rata de substituție generațională (2,1). Schema piramidală care reprezintă statele noastre de bunăstare a fost încet subminată de pensiile care sunt prea mari. Acest lucru a fost posibil prin creșterea productivității și prin acumularea unor cantități masive de datorie publică. Ambele căi par acum mult mai dificile: Europa este deja îngropată în datorii nesustenabile, atât publice, cât și private, iar performanța sa economică a fost în mod constant slabă. Printre răspunsurile pe care ar trebui să le găsim pentru aceste probleme se numără: Reducerea tuturor barierelor din calea creării bogăției. Fără companii private care să plătească impozite, nu există un sistem de asistență socială. - Stimularea inovării care conduce la reducerea cererilor de locuri de muncă: de exemplu, robotizarea pentru toate sectoarele care sunt mai puțin atractive pentru lucrători. Familiile cu copii și părinții care lucrează plătesc dublu în sistem: plătesc impozite și contribuții sociale și furnizează următoarea generație de lucrători. Prin urmare, ar trebui să regândim toate politicile sociale pentru a garanta că familiile care lucrează cu copii se află întotdeauna (ceteris paribus) într-o situație mai bună decât lucrătorii fără copii sau familii, în cazul în care părinții nu ar lucra.